Într-o celebră dispută dintre neoclasicul David marcat de rigorile Şcolii de la Roma, şi romanticul Delacroix, privind prioritatea desenului sau al culorii, ultimul a decis că va deschide o Academie pe uşa căreia va scrie Academie de desen, dar din ea va scoate… pictori. Întelegem, aşadar, că, fără a renunţa la întâietatea desenului ca probitate a artei, el intenţiona să-şi formeze studenţii în spiritul picturii.

O situaţie similară identificăm în raporturile complexe ale acuarelei cu celelalte tehnici grafice. Socotim, îndeobşte, că acuarela, artă a transparenţelor, a fluidului cromatic eliberat de densitatea uneori greoaie a pastei de culoare, a liniilor constrângătoare sau ale severei compoziţii îşi refuză un riguros plan prestabilit, unde intervenţiile pe suprafaţă sunt dificile.
În schimb, în acuarelă se obţine o inefabilă transparenţă, o atmosferă generatoare de farmec şi de sugestii lirice.

Eugen Mircea, exersat şi consacrat ca acuarelist, nu s-a sfiit să confere acuarelei consistenţa picturii. Înscris perfect în spiritul artelor ieşene, prin lirism şi sentiment, el a luat, în anii din urmă, o oarecare distanţă faţă de modelele ilustre. Maestrul Constantin Radinschi i-a fost aproape prin rafinamentul expresiei şi statornicia … anotimpurilor, Adrian Podoleanu prin căutarea griurilor colorate şi prin subtilitatea armoniei şi a tonurilor, Ştefan Hotnog prin arta compoziţiei, identificată în peisaj. Parcă mai apropiat de ultimul, el ne oferă acum demonstraţia cea mai elocventă.

Plin de vervă, cum îl ştim, lucrând la motiv direct în priză, el a călătorit în spaţiul transilvan, a făcut schiţe, dar a şi exersat în relaţie nemijlocită cu motivul. Aerul constructiv, de altădată, sesizabil în acuarelele inspirate de arhitectura fabuloasă a caselor din Bucovina, se regăseşte şi acum, când călătorul a pictat la Mediaş şi la Sibiu, la Braşov sau la Sighişoara. El are capacitatea de a surprinde pitorescul fără a face din acest demers un scop în sine. Sensibilitatea lui îl obligă să reacţioneze spontan şi să reţină linia dar şi volumul, detaliu dar şi ansamblul.

Exerciţiile de admiraţie ale lui Eugen Mircea îl fac să surprindă spiritul unui loc, personalitatea inconfundabilă a unei clădiri. Pictează case, dar vede, dincolo de ele, oameni.
Are, putem spune, o excepţională capacitate de a vedea dincolo de vizibil şi arta de a face viabil invizibilul. Motivul devine incitant prin arhitectură şi se înnobilează prin trăire. Case celebre sau anonime se personalizează în momentul când privirea sagace a artistului devine artă. Pe acest traseu, el identifică, în fapt, secvenţe de istorie fiecare peisaj fiind, astfel
o imagine a unui timp.

Transilvania, spaţiu multietnic şi pluricultural, a sedimentat experienţe cultural-istorice diferite, unde elementul autohton românesc a generat o sinteză cu spiritul artistic al conaţionalilor. Cu atât mai mult au fost favorizate condiţiile dialogului, dar şi ale unei marcate identităţi, într-o perfectă coabitare, asemenea elemente s-au îngemănat şi au devenit compoziţii originale. Eugen Mircea vede şi reacţionează cu seninătate, cu seninătatea celui care ştie să surprindă clipa în care încorporează arta de a trăi laolaltă.

Organizarea spaţiului, în bună măsură dependentă de motiv, ţine însă seama şi de dorinţa artistului, de a configura arhitectura unui sentiment de ataşament emoţional. El se plasează, întotdeauna, în unghiul cel mai favorabil şi izbuteşte să ne atragă atenţia asupra unor imagini pe lângă care am fi putut trece indiferenţi. Ştie, altfel spus, să vadă şi, mai ales, să stimuleze propria noastră reacţie. Acuarelele lui nu plutesc în vag şi indefinibil, ci au volumetrii precise, raporturi complexe între detalii şi context. Calitatea pastei, specifică acuarelei, dobândeşte consistenţa picturii. Unghiurile de vedere sunt incitante şi revelatoare. Eugen Mircea, este fără doar şi poate, un pictor deghizat în acuarelist…

Valentin Ciucă