Eugen Mircea, personaj aflat mereu între două drumuri, foarte importante, se înţelege, febril şi asumându-şi o stare de fertilă precipitare, află totuşi răgazul clipelor de reflecţie în atelierul din Armeană sau în cel de la Bârnova. Pictura pare a fi remediul infailibil pentru toate presiunile imediatului şi, tot ea, bucuria întâlnirii faste cu o natură recuperată prin memorie. Acuarelele de altădată, circumscrise geografic, cel puţin, arealului bucovinean, făcuseră din el un rafinat poet în cheie vag sentimentală al orelor calme, marcate de o pace eternă.

Transparenţe, valuri succesive de abur primordial, ochiuri de apă cu suprafeţe translucide şi reflecţii aurorale, case înnegrite de timp şi de nesfârşitele ape ale toamnei au făcut parte din recuzita stilistică a celui chemat să dovedească, între alţii, că acuarela nu este doar jocul fantezist sau capricios al hazardului, ci, mânuită cu abilitate, poate fi supusă unui gând organizator coerent, fără a diminua în vreun fel atmosfera de vrajă colorată a tehnicii culorilor de apă.

În încercarea de a sugera că se poate smulge uneori tentaţiei de a rămâne pentru totdeauna prizonier cântecului de sirenă al acuarelei, de data aceasta Eugen Mircea s-a decis să confere imaginilor mai multă consistenţă şi, ajutat de motiv – privelişti transilvane din Mediaş, Sibiu, Sighişoara – construite zelos în imagini sensibile, chipul aureolat de vreme şi de legendă al unor aşezări cu dovedita personalitate arhitectonică. Casele orăşeneşti vechi de câteva secole vorbesc prin ochii supradilataţi ai unor ferestre aşezate pe acoperişuri, prin patina secolelor şi cromatismul în armonii naturale, prin linia semeaţă a frontoanelor sau accesoriilor baroc. A picta la Sighişoara a devenit un risc, deoarece ,,oraşul pictorilor” a produs, îndeosebi în mediul germanic, o veritabilă industrie de pictură tip ilustrată de unde nu lipseşte figura înspăimântătorului şi fictivului Dracula. Ei bine, conştient de capcanele locului comun, Eugen Mircea desenează cu oarecare lejeritate şi colorează îndeosebi în notă gravă. Accentele, câte sunt, au savoarea picantă a mirodeniilor rare. Picturale cel mai adesea, aceste exerciţii de atelier îl definesc pe artist ca pe un senzual timorat în faţa propriilor trăiri. Acest ocol va sfârşi, sunt sigur, tot în braţele moi ale Doamnei Acuarela cu care se cunoaşte de-o viaţă, fără a se fi plictisit unul de altul.

Valentin Ciucă