Strânsa afinitate dintre muzică şi pictură postulate de Schiller şi Novalis a anticipat noţiunile romantic de sinestezie aşa cum le-a sesizat Baudelaire în opera lui Delacroix: „Aceste minunate acorduri de culoare ne sugerează deseori idea de melodie şi de armonie”.

Oricare ar fi motivul din natură, Eugen Mircea îi surprinde şi îi simte alcătuirea lăuntrică din care îşi extrage sunetul său specific. Artistul face parte din familia spirituală a lui Mihai Cămăruţ, Costache Agafiţei, Ion Petrovici, C. Alupi, Eugen Ştefan Bouşcă, care au redat, fie şi accidental, peisajul cu „suflu” romantic, fără a reprezenta „locuri arcadiene”. El este fiul romantismului, un admirator al naturii, care aduce un plus de originalitate şi consecvenţă stilistică ce face universul său inconfundabil, recognoscibil.

Epoca romantismului este de neconceput fără adorarea naturii. „În natură – scrie Ingres – rezidă frumuseţea care-i însuşi obiectul picturii, într-acolo trebuie să ne îndreptăm căutările. nicicum altundeva”.

Odată cu dezvoltarea unei picturi de peisaj în ulei, trebuie să urmărim în aceeaşi măsură pe aceea, poate mai liberă şi poate mult mai sinceră, în acuarelă şi să recunoaştem la acuarelişti un fel de convenienţă care poate să-i îndrepte pe toţi către peisaj în primul rând (A. Podoleanu, I. Morariu, I. Hârlescu, Ş. Hotnog, C. Radinschi ş.a.).

Mânuind cu dezinvoltură culorile de apă, Eugen Mircea cuprinde anotimpurile cu coloritul lor schimbător, apusurile de soare, pădurile încărcate de vegetaţie, cerul luminos sau plin de nori, iar crângurile sunt suficiente pentru a face perceptibilă pulsaţia intensă şi misterioasă a elementelor. La artist, acuarela nu este doar tehnică, ci a devenit un limbaj articulat, diferenţiat. Metoda permite artistului o mare libertate în conturarea formelor, supleţea liniei servind lirismul atmosferei, iar ritmica petelor accentuând jocurile de umbră şi lumină.

Neobosit călător prin peisajul bucovinean, a pictat aceste locuri, unde a revenit adeseori. Artistul trăieşte cu intensitate emoţiile itinerariului: răzbate în lucrările sale o încredere totală în prospeţimea inepuizabilă şi miraculoasă a naturii, echivalată plastic, în sensibilitatea sa, de o formă exuberantă, paradisiacă a locurilor de care îl leagă nostalgice amintiri. Există o misterioasă magie a acestor peisaje, care îl reţin pe spectator într-o îndelungată contemplaţie în faţa unor decupaje de natură în aparenţă oarecare. Aplicând maxima lui Paul Delaroche, „trebuie ca un artist să oblige natura să treacă prin inteligenţa şi inima sa”. Imaginile sale reuşesc să emoţioneze subiecţii, pentru că el însuşi, la rândul său, a trăit cu intensitate emoţia în timpul actului de creaţie.

Eugen Mircea studiază natura după natură, e o reîntoarcere la natură, dând importanţa studiului „sur le motif”, imaginativului de plein-air i se opune imaginativul de atelier, ajungând la peisajul compus, realizat dupa „es-quisse” luată în faţa naturii, transformă experienţa naturii, închizându-şi ochii, pentru a vedea cu ochii spiritului şi pentru a putea aduce la lumina zilei ceea ce a întrezărit în întuneric.

Artistul mărturiseşte o atenţie deosebită pentru problemele figurării spaţiului, ce constă în utilizarea integrală a suprafeţei, fără goluri inexpresive, precum şi înzestrarea acestuia cu valori afective. Atras irezistibil de miracolul acestei lumi, ştie să-l dezvăluie cu sinceritatea simţirii sale nealterată de citadinism, vede natura simplă, fără înflorituri şi fără artificii, „… cu toate acele farmece cu care singură împodobeşte mult mai iscusit, dacă e lăsată în voia ei”, nota Gombrich. De aici, sentimentul de redescoperire pe cont propriu a forţei expresive a liniei, formei şi culorii pentru descrierea unui univers pe carel păstrăm, poate, fiecare, în amintirile îndepărtate ale vârstei mitice.

Omul imaginar ne invită să-i pătrundem lumea sa vizibilă, dându-ne iluzia că privim pe invizibilele tărâmuri ale minţii, „… numai să ştim să ne slujim de OCHI”, nota Filostrat.

Maria Hatmanu
Muzeograf