Acuarelei i-a fost dată o singură şansă — ireversibilitatea. Acuarelistul, specie rară între celelalte, nu are voie să greşească: dacă a greşit, trebuie să distrugă. Cum să nu te uiţi, deci, cu samariteană admiraţie la artistul care întruchipează reuşita dintr-un singur gest. În timp ce pictorul, sculptorul… Nu, acuarelistul este infailibilul prestidigitator al gestului definitiv.

Probabil, nimic din toată această angoasă existenţialistconceptuală, aparţinându-ne nouă, neacuareliştilor, nu marchează spiritul ordonator al celui care vede lumea prin acuarelă,
nu-i răvăşeşte obişnuințele. Lucrurile trebuie să-i pară acestuia mult mai simple, mai fireşti, o dată ce se află în posesia unor mijloace şi practici deja dobândite, deja asumate.

Şi, la urma urmei, e doar chestiune de tehnică? Nu. Evident. Sigur, e de presupus un întreg arsenal de posibilităţi tehnice, altfel cum?, dar esenţială, nu?, e calitatea transfigurării, obţinerii mirajului ce ne aşează, dintr-o dată, în faţa unei noi realităţi, cea mult mai fascinantă decât realitatea însăşi.

Şi totuşi…

Cu ajutorul unei tehnici constrângătoare, să obţii maximum de impresionare: iată, în ultimă instanţă, orgoliul acuarelistului.

Unul din aceşti orgolioşi e ieşeanul Eugen Mircea, prezent acum cu o nouă suită de planşe, artist care şi-a câştigat o notorietate în culorile de apă, făcând eforturi pentru a se singulariza, a se detaşa de cei câţiva maeştri ieşeni ai genului.

Prin motivele alese, ample desfăşurări montane, silvestre, livezi, case, toate sub ceruri imense, Eugen Mircea pare un apolinic, un solar, circumscriindu-se unei familii hedonice, prin tratament, însă, prin tenta marcant dramatică imprimată imaginilor, artistul e un grav, un melancolic, încercat de pusee aspre, uşor încrâncenate, oricum ferite de edulcorări şi de futilităţi. De altfel, aici, în această tonalitate gravă, încearcă (şi reuşeşte în mare măsură) artistul să-şi descopere fiinţa făuritoare. Tonurile sunt preparate pe paletă, ar spune pictorul, cel mai adesea în game minore, extrem de strânse, rar luminate de câte un albastru, un verde, pure, ecranul păstrându-şi, invariabil, aceeaşi anvelopă austeră, din care răzbat, însă, mineral, focuri de roşu incandescent, de galben sulfuros, de brun sonor. Pietrele acestea arzânde nu sunt lăsate să acapareze, să pârjolească, ele sunt ţinute în spuză de către mase mari de culoare împrejmuitoare, mată, aproape neutră, purtătoare ale
unei voinţe de ţinere sub observaţie, nemiloasă, zgârcită. Din loc, în loc, câte un prim-plan teluric, în care pot fi distinse geologii mărunte, cu intenţii tactile, în mare însă, registre net separate, în faţă, planuri orizontale, în care apar case, copaci, de obicei dinspre obcini bucovinene, apoi cortine zimţate de pădure muntoasă, mai încolo, stâncării de argint şi, în sfârşit, cerul, şi el materie nu prea eterică, mai degrabă emanaţie a teluricului, vegetalului de sub el, material deci, pictural deci.

Există aici şi o intenţie, pe cât de artizanal ascunsă, pe atât de sensibil vizibilă ochiului atent: încercarea de a surprinde, dintr-un sui generis impuls impresionist, stări ale zilei, ale orelor, ale trecerii luminii. Fără ostentaţii, evident. Discret, ca întreaga conduită făuritoare a lui Eugen Mircea.

Toamnă în munţi, După ploaie, Pâclă, Poala muntelui, Acareturi, Turlele Rarăului, Margine de sat ar fi doar câteva din piesele puse în discuţie.

…În discuţie, dar mai cu seamă, sub privirea liberă, benevolă, neconceptualizată a vizitatorului.

Oricum, vedem cum lumea se reîncheagă, sub mâinile acestui artist serios, din două din elementele primordiale; bulgărul de humă colorată din malul râului şi apa râului însăşi.

Val Gheorghiu