Experimentatul pictor şi, îndeosebi, notoriu acuarelist, Eugen Mircea rămâne în bună măsură consecvent cu lucrul în priză directă în vechile oraşe-cetăţi din spaţiul medieval transilvan. Sighişoara, de pildă, revine în atenţia artistului, cu acuitatea necesităţii de a intra cu fiecare imagine în intimitatea fabuloasă a unor astfel de ecletante motive. Sensibilitatea îl face să-şi asume subiectivitatea percepţiei, dar şi obiectivitatea unor perpetue elogii în raport cu arhitecturile cuceritoare ale vechilor oraşe-cetăţi. Animate pe stânci milenare, astfel de construcţii au aerul şi patina illo tempore a locurilor memorabile.
Spontan în execuţia grafică şi cuceritor în expresia diafanităţii, Eugen Mircea este structural un spirit reflexiv, unde meditaţia se traduce în recuperări pe scara vastă a timpului ireversibil. Privit ca un veritabil memorialist, impresiile lui subiective se obiectivează în structura formelor şi logica mereu personală a culorii. Pare un poet al murilor unde timpul lasă urme de răboj, scrie în transparenţa lichidă a materiei istorii paralele cu istoria evenimenţială şi transformă imaginea într-o lecţie de frumuseţe. Experienţa, de-acum vastă, îi permite să stabilească centrele de interes optic şi să asigure ansamblurilor coerenţa unui vis vesperal.

Prezenta expoziţie de la Sibiu a suscitat interesul firesc al celor care ştiu că, după Jean L. Cosmovici, Mihai Cămăruţ, Constantin Radinschi sau regretatul Adrian Podoleanu, Eugen
Mircea este singurul care a preluat cu adevărat responsabilitatea de a continua tradiţia acuarelei ieşene, în acelaşi spirit remarcabil prin calitatea introspecţiei şi a bucuriilor de a dialoga în inefabil cu tranzitoriul…

Valentin Ciucă