Pe EUGEN MIRCEA l-am remarcat cu prilejul expoziţiei Filialei U.A.P. Iaşi, organizată la Bucureşti în sălile Dalles. A remarca un autor dintre 200 de pictori, graficieni, sculptori, mulţi cunoscuţi, mulţi celebri, maturi, cu experientă, este, întradevăr, un fapt ce merită reţinut. Expunea atunci, ca şi acum, acuarelă. Îmi amintesc cu precizie surpriza pe care am avut-o în primul rând în faţa execuţiei însăşi a lucrărilor în această tehnică: era ca o pictură ciudată — în ulei tăiat cu terebentină? în guaşă? — greu de precizat! Aflând că era vorba de acuarelă, surpriza fu şi mai mare: saturaţia hârtiei de culoare, de pigmentul fără nici o urmă din transparenţa şi fluiditatea bine ştiută a acuarelei, împăstrarea suportului, cromatica grea, telurică, apăsătoare, subiectele îndelung elaborate, răsturnau complet datele tradiţionale ale tehnicii şi genului.

Desigur, se poate inova de dragul inovaţiei, gratuitatea gestului nu înseamnă nimic, şi ,,altceva”-ul nu e prin asta şi valoros. Dar forţa cu care tânărul plastician se năpustea asupra delicatei, fragilei, suavei, diafanei, vaporoasei, luminoasei, seninei, veselei, cochetei acuarele, şoca, uimea şi stârnea admiraţie nu prin violenţa gestului ci prin forţa de convingere a discursului plastic. Ceea ce la unii era joc, eboşă, eseu, la el era magma incandescentă, care ţâşnea cu tot greul pământului la lumină. Dulcea acuarelă a fost obligată nu să joace rolul fals al unei tristeţi străine ei, ci a fost obligată să devină ea însăşi.

Ceea ce este interesant, pe de altă parte, este faptul că peisagistica lui Eugen Mircea nu revarsă tristeţe asupra celor ce o privesc fiindcă substratul ei nu e mâhnirea încruntată, ci
gravitatea calmă şi conştientă de sine, e un anume fel de a privi şi trăi clipa de fiecare zi, de a privi lumea. Este o atitudine care impune linişte, respect.

Delacroix spunea o dată ,,Daţi-mi un pumn de noroi şi am să vă fac cel mai frumos trup de femeie”. Fraza mi-a venit în minte asociind-o metodei acestui pictor care ştie să facă din cele mai cenuşii şi îmbâcsite culori, cele mai frumoase peisaje de iarnă, cu strălucirea zăpezii cu tot. În arta sa nu vezi culori sumbre, nu există negru, dar nici alb curat, nu vezi roşu pur, nici verde acid, nici galben solar, nici ultramarin. Culorile, îngemănate între ele, sunt ,,grele”, profunde, cu rezonanţe de basm, iar griurile sunt cu totul altceva decât mondenele „griuri rafinate şi subtile” (găunoase în multe cazuri!), sunt griuri dinamice, pline de sevă, vitale, orchestrate într-o manieră inedită. Dintre ieşeni, Eugen Mircea a avut forţa şi tăria lăuntrică de a se smulge bonomiei surâzătoare cultivată de mulţi colegi de-ai săi ca o glorioasă tradiţie locală şi să-şi găsească o orbită proprie.

Simona Varzaru