Creația lui Eugen Mircea, de o remarcabilă unitate a sensului interior tradus prin maniera expresivă, ca un argument în favoarea ideii de cosubstanțialitate, ne propune cel puțin două puncte de interes pentru o analiză relevantă.

Primul, ar fi cel ce ni se impune la un prim contact, și anume indiscutabilul talent al artistului, posesorul unei sensibilități netrucate și, mai ales, permanent ferită de pericolul edulcorării, prin intervenția cenzurii intelectuale. Este un fapt ce se cere subliniat cu atât mai mult, cu cât ne aflăm în prezența unui subtil acuarelist, ceea ce ar presupune și involuntara – dacă nu deliberata – tentație a diluării conținutului expresiv prin exces de poetizare, adică de trecere a forței telurice presupuse de câmpul tematic, peisajul ca structură cosmică, în agreabilul pitoresc și paseist-romantic. Atent la precedentele genului, preluând deci experiențe, dar afirmând tranșant un stil propriu, o manieră vizibil controlată de logică și spirit constructiv, Eugen Mircea se detașează de habitudinile și prejudecățile antrenate în mod eronat de abordarea acuarelei ca notație sentimental-impresionistă, propunând un punct de vedere tranșant, în sensul pe care, de fapt, îl are și domeniul în esența sa.

Astfel ajungem la cel de-al doilea punct de interes, adică intensa picturalitate ce se degajă din selecția prezentată. Revenim, fără accente polemice explicite dar cu atât mai vizibil, la o veche dispută de natură mai curând exterioară, superfluă, între clasificarea acuarelei printre speciile graficii, după simple criterii de tehnică și material, și realitatea valorilor picturale intrinseci, care nu mai depind de nici un factor secundar. Modul de a gândi, compune și colora imaginea, ca reflex al unei trăiri intense a realității studiate și transferate în spațiul semnificațiilor iconice, este în acest caz al picturii, de unde și extraordinara capacitate de acaparare a privitorului prin flux afectiv, dar și prin proces cerebral.

Artistul știe să rețină esența unui fenomen într-un context anume, să redea materialitatea în ipostaza ei autoritară și să o plaseze în spațiul gândit ca alveolă sensibilă și capabilă de infinite nuanțe. Se stabilește un raport de reciprocitate organică între planuri, volume, forme și întregul unei perspective ce presupune și o dimensiune spirituală, astfel încât imaginea rezultată ni se impune ca o emanație completă a relației funciare dintre emoție și logică, dintre empatie și analiză scientistă. Orizontul inventariat nu este spectaculos, dar el își dovedește virtuțile expresive tocmai prin contextualizare și intervenție picturală, opunând elemente de vocabular ce se exaltă reciproc prin calitate simbolică și valoare plastică.

Autoritatea unei construcții ușor metafizice, într-un spațiu rarefiat, cu emanația teluricului geologic și inefabilul elegiac al elementului meteorologic, diafanul unei inflorescențe într-o atmosferă transparentă, iată elemente de picturalitate ce se degajă din lucrări, tușa de culoare prelung modulată contribuind la certitudinea semnelor și a sensurilor. Exprimând certitudinea atitudinii față de realitate, siguranța demersului și tensiunile unei permanente prospectări în spațiul deschis al sintezelor formă-semnificație, Eugen Mircea se impune ca un artist cu stil și decizie, posesorul unui teritoriu al său, la confluența fertilă dintre forță și sensibilitate.

Virgil Mocanu