O expoziţie de acuarelă are, întotdeauna, un farmec aparte. Delicateţea şi rafinamentul exprimărilor în acuarelă se plasează în proximitatea onorantă a poeziei şi, deloc întâmplător, ele sunt prefaţate la vernisaj de scurte selecţii literare. Expoziţia Eugen Mircea nu a constituit o excepţie de la regulă şi, astfel, şarmante poeme de Jacques Prévert au generat o atmosferă favorizantă unei receptări agreabile. Starea de incintare şi bucurie ludică, de jovială predispoziţie spre dialog a contrapunctat perfect ambientul grafic şi cromatic propriu lui Eugen Mircea, unul dintre performerii genului la ora actuală. Într-o asemenea sensibilă şi aproape cordială atmosferă a părut de-a dreptul şocantă constatarea critică a subsemnatului potrivit căreia, după înălţimile atinse la Iaşi de Max Arnold, Constantin Radinschi, Ştefan Hotnog sau Adrian Podoleanu, a face astăzi acuarelă seamănă a veritabilă iresponsabilitate. Forţarea sensului prim al observaţiei ţintea însă mai adânc şi
mai departe, deoarece, printr-o asemenea provocare lingvistică, urmăream a sublinia virtuţile expozantului de-acum, nu atât un urmaş, cât, mai precis, un continuator al acestora. Trebuie precizat, de asemenea, că, păstrând încă toate atributele tehnicii culorilor de apă, Eugen Mircea s-a detaşat totuşi de iluştrii înaintaşi. Dacă primii s-au remarcat ca nişte veritabili reporteri aflaţi în slujba realului pe care l-au omagiat continuu, Eugen Mircea a renunţat la exerciţiile de plecăciune obedientă în faţa realităţii şi a luat de timpuriu o respectuasă distanţă faţă de seducţiile a ceea ce numim, cam vag, natură.

În general, acuarela se defineşte prin inefabil şi diafan, prin spontaneitate şi hazard. Clipa se topeşte în gestul dezinvolt al penelului, iar gândul elogiază imprevizibilul. O anume exaltare participativă nu poate fi reprimată şi din această abundentă trăire se obţine o imagine asemenea unui bob de rouă. Acuarela, spre deosebire de alte tehnici grafice, aproximează în gradul cel mai înalt ideea de realitate şi instituie, concomitent dar paralel, o altă faţă a lumii. Faţă de antecesori, Eugen Mircea are avantajul că-şi dozează prin cerebralitate emoţiile, încât cred că el aparţine spiritelor pozitiv-raţionale. Sensibilitatea nu-i lipseşte, dar combinaţiile afectiv-intelective le face în aşa fel încât controlul raţionalului să nu rămână doar o întâmplare de moment.

Ciclul compoziţiilor cu vederi ale unor vechi burguri transilvane relevă apetenţa artistului pentru datele exterioare ale pitorescului şi melancoliei dar şi pentru organizarea spaţiului grafic coerent şi sugestiv. El vede, selectează şi exprimă într-o manieră pe cale să devină stil personal şi sigla Eugen Mircea este de pe acum inconfundabilă. Acuarelistul are arta unui fotograf inspirat şi îşi alege unghiurile de vedere încât scapă uşor de locurile comune ale cărţilor poştale ilustrate. El ştie să facă artă prin capacitatea de a sugera ceea ce realul, în fapt, vrea să ascundă. Indiscreția artistului devine şansa noastră şi astfel, identificăm în fiecare lucrare straturi succesive de cultură şi civilizaţie, mentalităţi, identităţi culturale, de fapt, portretul inconfundabil al unui topos. A vorbi despre spiritualitatea acuarelei pare oarecum tautologic, deoarece ideea spiritualităţii se regăseşte în aproape orice act de creaţie, mai ales în aceea pe care o numim, cu oarecare orgoliu, artistică. Îndemânarea sau abilitatea tehnică ne poate juca uneori feste, spiritualitatea cu mult mai rar, deoarece actul creaţiei este prin natură veritabil profesionist, capcanele edulcorărilor tentante şi face din acuarelă, prin construcţia imaginii şi calitatea culorii, pictură. Cum rămâne deci cu iresponsabilul? Dacă reuşeşte, şi Eugen Mircea a reuşit, curtea de apel a adevărului şi valorii a hotărât în consens să se radieze netrebnicului din faţa cuvântului cu pricina… Cine vrea poate să facă recurs… Semnatarul se simte graţiat.

Valentin Ciucă